Interviewed in New York – Cristiana Grigore


11013219_790332917714956_7750965815091787289_nCum si unde ai crescut, ce amprenta si-a lasat Romania asupra ta?

 

Raspunsul “simplu” este ca m-am nascut si crescut in Slatina si in satul bunicilor din apropiere, cu vizite frecvente la Bucuresti. Apoi cand am inceput facultatea, Bucuresti a devenit “de unde sunt” si cand vin in tara acolo trag prima data. Cat despre SUA ca “acasa”, mi-am dat seama de curand ca am locuit in mai multe locuri in Statele Unite decat in Romania – in Baltimore acum 8 ani, in Nashville acum 5 ani si in New York City in prezent. Mi-am petrecut mare parte din viata mea de tanar adult in State, am avut aici primul job si alte experiente formatoare precum sa invat sa inot si sa merg la lectii de balet.

 

Raspunsul mai complicat este ca nu stiu exact “de unde sunt” si nu ma refer la aspectul geografic. Cand eram mica, il auzeam pe bunicul meu zicand: “Nu te mai purta ca si cand vii din minister. Ai vazut vreodata vreun tigan profesor, preot sau avocat?” Eu ma faceam ca nu inteleg ce zice. Insa in ultimul an de facultatate, dupa ce m-am intors prima data din State, unde am vorbit prima data despre identitatea mea roma, nu am mai stiut cine sunt si de unde. Imi amintesc de primele saptamani inapoi in tara. Adormeam cu sentimentul ca fuge patul de sub mine, gandindu-ma la ce o sa urmeze dupa facultate. Cred ca ceea ce mi-a zis bunicul meu a inceput sa-si faca efectul si pur si simplu nu-mi puteam imagina o cariera profesionala in Romania, chiar daca pana la momentul respectiv am incercat din rasputeri sa fiu “ca ceilalti romani.”

 

In primul an cand am vorbit de identitatea roma am fost la o terapie de grup ce presupunea un joc de rol. Eu am ales sa fiu o frunza (in vant ?!). Astfel de interpretari de rol aduc la suprafata mai rapid ce are fiecare pe suflet. Cand intr-un moment mai incarcat emotional am fost intrebata cine sunt si de unde vin, am inceput sa plang in hohote. Intrebarea a atins un punct sensibil si a deschis usa la un tunel lung si intunecat. Atunci, printre sughituri, am vorbit prima data in fata unui grup despre faptul ca sunt tiganca si ca nu stiu exact ce inseamna asta pentru mine.

 

In State sunt intrebata tot timpul de unde sunt. Cand sunt intr-o buna dispozitie, intorc intrebarea: “De unde crezi ca sunt?” Mi s-au atribuit pana acum zeci de culturi si nationalitati – nu exagerez – zeci. Fiecare proiecteaza ce vrea – India, Egipt, Iran, Turcia, America Latina etc. Eu ma amuz si ma umflu in pene la gandul ca am un look multicultural. De fapt, cand romii au migrat din India acum 1000 de ani, au calatorit prin foarte multe tari. E fascinant, ma simt cumva conectata cu toate aceste tari si culturi. Sunt si avantaje in a fi de origine roma :) Asta adauga un element la identitatea mea, care transcende modalitatile traditionale de a defini “de unde sunt.” Sper ca am reusit sa va ametesc un pic, asta ar insemna ca incepem sa ne cunoastem cat de cat!

 

Spune-ne cateva cuvinte despre sistemul educational in care te-ai maturizat – ce caramizi simti ca au pus “scolile” la cine esti tu acum, ca persoana, ca profesionist?

 

Unde m-am maturizat? Speram sa ma intrebi unde am copilarit! :) Am facut facultatea de Psihologie in Bucuresti. In liceu am citit Dostoyevski si am simtit ca inteleg ceva esential despre natura umana. Nu degeaba Dostoyevski e considerat unul dintre cei mai buni psihologi. A fost cea mai buna decizie pe care am luat-o la momentul respectiv.

 

Nu as schimba anii de studentie din Romania pentru nici o experienta in alta parte – asta pentru ca am avut cativa profesori remarcabili (de exemplu Adrian Nuta, care a jucat un rol foarte important in formarea mea), dar mai ales pentru ca am fost implicata in atat de multe activitati extra-curriculare in mediul asociatiilor studentesti. Nu am suficient de multe cuvinte sa exprim cat de valoroasa a fost experienta respectiva pentru mine si cat de mult mi-a dezvoltat spiritul antreprenorial.  Punctul culminant a fost cand am co-fondat LEAP, organizatie care promoveaza importanta activitatilor extra-curriculare. A fost prima mea experienta profesionala cu adevarat, primul proiect pe care l-am vazut cum creste, de la o idee la un mecanism complex. A fost fantastic, mi-a dat aripi si am simtit ca orice e posibil.

 

Apoi am obtinut o bursa Fulbright si mi-am inceput studiile in State. Imi amintesc cand m-am dus la sediul Fulbright sa incep sa ma pregatesc pentru examenele de admitere – toti cei de-acolo studiau intr-o liniste perfecta. M-am panicat. M-am uitat ingrozita la cea care superviza sala si m-am auzit gandind cu voce tare: “Dar ei chiar sunt cu nasul in carti si super concentrati.” Persoana respectiva s-a uitat la mine ca si cand am aterizat de pe o alta planeta. Si cam aterizasem pentru ca eram implicata in activitatile extra-curriculare mai mult decat in cele scolare.

 

Acel moment a marcat o intorsatura de situatie la 180 de grade. In mai putin de un an cam asta faceam si eu la Vanderbilt University, unde mi-am facut masterul: stateam cu nasul in carti, imi faceam temele si invatam cum sa scriu structurat. Practic am recuperat la partea academica. Am avut norocul sa am niste profesori fantastici, de la care am invatat enorm despre politici educationale internationale, dezvoltare economica, filantropie, antreprenoriat social etc. Pas cu pas, am invatat despre situatia globala si organizatiile internationale cele mai importante. Nu degeaba scoala la care am fost este de cativa ani desemnata cea mai buna scoala pe domeniul educatiei in State.

 

In perioada in care am fost la Vanderbilt, am fost implicata in activitati extra-curriculare, dar de alt tip. M-am apucat de balet, am invatat sa inot – am avut o a doua copilarie.  Am locuit intr-o casa cu o piscina superba in mijlocul gradinii. Imi faceam temele statand la soare si inotand de cateva ori pe zi. O sa fiu mereu recunoscatoare comisiei Fulbright ca m-au trimis in Nashville, si nu la Columbia in New York, unde imi doream sa studiez.

 

Vanderbilt UniversityVanderbilt University

 

Ce fel de cariera ai acum in SUA? La ce lucrezi in aceasta perioada si de ce simti ca rostul tau e in munca aceasta?

 

Ce cariera am? Suna asa fancy! O sa inlocuiesc cuvantul cariera cu unul la fel de fancy! :)…sau cel putin la fel de abstract: research scholar la Columbia University (da, ironia sortii face sa fiu unde-mi doream sa studiez initial!). Fac cercetare  pe ceea ce numim identity politics & globalization. Practic, cum ne este influentata identitatea de faptul ca locuim intr-o lume din ce in ce mai interconectata. Celalalt capat al lumii e la mai putin de o zi pe avion distanta. Intr-o astfel de lume, mai e identitatea nationala si/sau etnica relevanta? Si daca da, in ce fel? Ce fel de identitate au cei care sunt intre mai multe culturi? Propriile mele cautari de indentitate (Sunt romanca? Sunt roma? Si ce sens are una sau alta avand in vedere ca locuiesc de ceva vreme in State?) m-au facut sa explorez o tema mult mai larga –formarea identitatii la inceputul secolul al XXI-lea. Cu asta imi bat capul si din fericire nu sunt singura :)  Columbia are un centru care se numeste “The Committee on Global Thought.” Indrumatorul meu e parte din acest centru si e specializat pe “identity politics.”Sunt foarte norocoasa sa lucrez cu el. Chiar simt ca invat de la cei mai buni profesionisti din domeniu.

 

Sunt oameni care se nasc intr-o minoritate/conditie care-i face sa se simta inferiori, ca nu apartin si chiar sa fie tratati urat din cauza asta. Pe de alta parte, sunt oameni care sunt privilegiati, care au foarte multe posibilitati de dezvoltare si care aleg sa faca ce vor cu viata lor. De obicei, fiecare grup e blocat in lumi separate – una plina de nedreptati, cealalta cu multe oportunitati. Eu am trait ambele conditii – si de inferioritate si de cineva care e privilegiat – si asta ma ajuta sa inteleg ambele tabere si sa am o noua perspectiva asupra a ce inseamna identitate, mobilitate sociala, diferente culturale, etc.

 

Drumul de la o extrema la alta a fost foarte aventuros si cu multe invataminte, mai ales in ultimii opt ani, de cand am venit in State; ma uit in urma si parca am jucat intr-un film al carui rost abia acum incep sa-l inteleg. Acum sunt in perioada in care reflectez la ce s-a intamplat, ce-am invatat si cum experientele prin care am trecut eu ii pot ajuta si pe altii.

 

Columbia UniversityColumbia University

 

Exista un episod anume/ o experienta pe care ai trait-o in ultimii ani, care ti-a zdruncinat temeliile si ai stiut apoi ca de acolo ai “iesit” altfel, a new you?

 

Acum cativa ani am fost la Harvard la un eveniment organizat pe 8 Aprilie, de Ziua Internationala a Romilor. Unul dintre speakeri a fost Amartya Sen, profesor la Harvard si Laureat Nobel in stiinte economice. E unul dintre cei mai respectati intelectuali ai timpurilor noastre. In timpul discursului sau, a vorbit despre faptul ca romii trebuie sa-si schimbe perceptia legat de cine sunt. A vorbit despre faptul ca romii trebuie sa devina constienti de identitatea lor globala si sa se uite la identitatea lor dintr-o persepctiva noua. Deasemenea, a spus ca romii nu trebuie priviti doar cu un gen de compasiune, ci si cu admiratie, pentru ca au supravietuit atator provocari de-a lungul istoriei.

 

La finalul evenimentului l-am condus catre iesire. Atunci i-am zis: “Amartya, tu stii ca ideile pe care le-ai spus tu acum rezoneaza cu modul in care ma uit la identitatea roma?” Atunci m-a atins usor pe mana si mi-a zis: “Asta pentru ca ai ceva important de spus.” Daca ar fi fost si niste muzica solemna pe fundal, ar fi fost exact ca intr-o scena de film cand personajul intalneste pe cineva care ii influenteaza profund viata.

 

Cam in aceeasi perioada, de data asta la Paris, am discutat cu editorul care mi-a publicat primul articol pentru New York Times. Stiindu-mi povestea si aventurile prin care am trecut sa-mi accept identitatea contestata, mi-a zis la un momentdat: “Eu nu stiu nici o carte scrisa cum trebuie despre romi. E foarte putin scris bine pe subiectul acesta. Daca te hotarasti sa scrii o carte, eu ti-o cumpar.” Asta a venit din partea unui castigator de premiu Pulitzer si unul dintre cei mai respectati editori de la New York Times. Ce poti sa faci, te intorci in New York, lasi tot si te-apuci sa scrii o carte. Macar stiu ca o sa am cel putin un cititor. :)

 

Un alt moment cheie a fost cand m-am apucat de balet acum patru ani. Eram in Romania in vacanta si i-am spus terapeutului ca sper ca viitorii mei copii sa nu aiba problemele de identitate cu care m-am confruntat eu si sa-si ocupe timpul cu altceva – balet, activitati artistice etc. M-am oprit brusc in timp ce vorbeam, parca ma electrocutase ceva. Mi-am dat seama ca vorbeam despre mine si ca proiectam propriile mele dorinte.

 

M-am apucat de balet imediat ce m-am reintors in State. A fost cea mai buna decizie pe care am luat-o pentru dezvoltarea mea personala – am invatat atat de mult despre disciplina, eleganta, echilibru, mancat sanatos etc – in cateva luni mi-am schimbat mai toata garderoba pentru ca hainele stateau ca pe gard. Traim intr-o lume obsedata de look si de diete. M-am bucurat ca am slabit nu pentru ca asta imi propusesem, ci pentru ca mi-am pus corpul in miscare facand ceva artistic. In balet a fi slab serveste un scop precis –mai multa flexibilitate si o mai mare usurinta in miscare, necesara mai ales in timpul piruetelor. A fost o transformare radicala – am inteles nevoia profund psihologica din spatele obsesiei cu slabitul – nevoia de libertate, de a te simti usor, iar la modul metaforic, la nazuinta de a putea zbura.

 

Lectia de baletLectia de balet

 

Conflictul acesta interior de asumare a identitatii rome, in ochii tai proprii si in public, probabil ti-a schimbat intelegerea ideii de identitate. Cum definesti tu identitatea si de ce etnia e un ingredient important in identitatea unei persoane? Si in ce context etnia devine un element care le copleseste pe restul?

 

Identitatea pe care ti-o asumi sau iti este data e GPS-ul care te ghideaza in viata sau ochelarii prin care te uiti in jur. Contine povestile pe care le spui sau sunt spuse despre tine, familie dar si stramosii tai, modul in care ne percepem, locul pe care credem ca-l putem ocupa in societate, aspiratii, credinte si puncte de referinte. Daca acest “GPS” nu merge bine, adica e stigmatizat si respins social, nu prea te-ajuta sa ajungi la destinatie, cel putin nu pe un drum batatorit.

 

Daca identitatea ar fi un program pe calculator, etnia ar fi acel document care de indata ce e downloadat ofera informatii in mod automat despre o persoana sau un grup. “Etnia” ca si concept  e plina de stereotipuri, de un anumit fel de-a fi pe care oamenii se asteapta sa-l ai; astfel pot prezice (sau cred ca pot) modul in care o sa interactionezi cu ei si actionezi. La un nivel prim, oamenii sunt interesati de cateva lucruri de baza – unul dintre ele e daca sa ne temem sau nu de cineva. Cred ca ideea de “etnie” ofera raspunsuri comode despre oameni diversi, bagati in aceeasi oala, informatii care sunt adesea eronate sau demodate.

 

Cred ca etnia copleseste alte aspecte ale identitatii fie atunci cand e profund stigmatizata, fie cand e profund pozitivizata. E ca un picior care te doare – chiar daca e doar o parte din corpul tau, te gandesti tot timpul la el pentru ca nu functioneaza cum trebuie. Sau sa luam un exemplu pozitiv, un copil supra-dotat. Chiar daca sunt si alti copii foarte buni in clasa, cel supradotat o sa fure mai tot timpul atentia.

 

In cazul meu, etnia roma a fost ca un arc tinut strans pentru multa vreme – perioada in care mi-am reprimat total originile – pana cand a scapat de sub control si mi-a bulversat intreaga viata. Toata forta pe care am pus-o in a-mi nega identitatea roma s-a intors catre mine si am fost fortata de imprejurari sa fac ceva in privinta asta.

 

Partea interesanta in a gestiona o identitate cu o incarcatura atat de negativa e ca m-a absorbit atat de mult incat nu am apucat sa-mi formez o identitate est-europeana, de exemplu. Cand aud romani sau altii din vecinatate zicand ca se simt perceputi ca inferiori in strainatate – nu pricep ce zic. Am ratat cu totul experienta asta, pentru ca am fost prinsa cu o identitate si mai stigmatizata.

 

Ce declic interior si exterior se produce o data ce te prezinti ca fiind de etnie roma – in Romania versus in SUA? Te mai surprind reactiile celorlalti, ii mai surprinzi?

 

Am fost la un moment la un eveniment foarte elegant in Romania – eram cu totii la un concert de muzica clasica, imbracati in tinute de seara. La un moment dat, o colega ma intreaba daca am ceva rude in Turcia, ca arat ca si cand sunt de-acolo. I-am zis atunci ca sunt tiganca, de-asta arat un pic diferit. Cred ca a avut o scurta cadere nervoasa, era foarte incurcata si confuza. Mi-a parut rau de ea, cred ca s-a rusinat ca m-a intrebat. Am incercat sa o calmez si sa-i spun ca nu ma simt jignita si ca am facut pace cu acest capitol.

 

Tot in Romania mi s-a intamplat sa mi se vorbeasca in engleza, oamenii asumand ca sunt vreun turist din vreo tara exotica sau sa fiu admirata pentru ca am “un bronz” asa uniform. Mama care e deschisa la ten are o poveste simpatica pe tema asta. Cand eram mica, mult prea mica sa-mi amintesc, m-a luat cu ea la coafor. Doamna care ii aranja parul s-a uitat la mine si i-a zis: “Vai doamna ce frumos e bronzata fetita dumneavoastra. Cat timp ati stat la mare?” Alta data, ani mai tarziu, venisem din State in vacanta la ai mei. Pe tren nasul imi zice sa ma mut in alt compartiment, ca sa nu stau langa tigani. A inceput sa le vorbeasca urat, sa-i usuie, parca incercand sa ma impresioneze pe mine, “domnisoara de la Bucuresti”. E o identitate atat de mult asociata cu un anumit stil de viata si clasa sociala joasa, incat nici nu i-a trecut prin cap ca si eu sunt tot roma.

 

In State, pe de alta parte, oamenii nu stiu mare lucru despre romi. Un coleg de la Vanderbilt imi zice la un moment dat: “Esti prima persoana de origine roma pe care o cunosc. Si pana cand sa aflu mai multe despre asta, am asociat a fi de origine roma cu a fi high-achiever.” Cred ca e ceva extraordinar in faptul ca nu exista un concept foarte bine definit – lasa loc pentru noi asocieri si ce spunea Amartya – sa ne uitam la noi dintr-o noua perspectiva.

 

Cei care insa stiu de situatia romilor in Europa se uita la mine cu surprindere, un fel de “cum Dumnezeu ai ajuns aici??” Ce-am realizat, atat in Romania cat si in State, e ca ce inseamna pentru mine sa fiu de origine roma, e cu totul altceva decat ce aud ceilalti la capatul celalalt al firului. E ca si cand cu acelasi concept eu downloadez o anumita poza mentala despre ce inseamna acest lucru, la polul opus de ce apare pe ecranul mintii in cazul celorlalti. De-asta aceasta identitate trebuie reconstruita.

 

Daca esti un membru al etniei Rome sau al unei comunitati considerata vulnerabila, exista anumite asteptari ca atunci cand esti pe picioarele tale, un om realizat (orice ar insemna asta pentru altii), sa iti asumi un rol de model, de lider, de indrumator?

Cum intelegi tu rolul acesta, in se masura vrei sa ti-l asumi sau in ce momente iti pare un construct suparator?

 

Da, exista asteptari, chiar o anumita presiune pe care o resimt mai mult in Romania decat in State. Eu nu pot sa fac lucruri “din datorie.” Daca fac ceva pentru ca am ceva de oferit si e din suflet, atunci iese bine; altfel ma simt constransa si ca pe ace. Cred ca cea mai mare datorie pe care o avem e fata de potentialul nostru – fie ca asta inseamna scris, cercetare, a lucra cu oamenii, arta etc. Cred ca atunci cand iti “faci datoria” fata de zestrea personala pe care o ai, toata lumea beneficiaza, inclusiv etnia din care provii, tara din care faci parte.

Adesea, incurajarile precum “fii un lider pentru romi, un indrumator etc.” sunt spuse (nu neaparat intentionat) in mod egoist. Cu alte cuvinte: “ocupa-te tu de asta, ca noi avem alte treburi.” Faptul ca sunt de origine roma, nu ma face experta in situatia romilor. Mai mult de-atat, aceeasi etnie nu inseamna aceeasi cultura si cu atat mai putin acelasi stil de viata. Cred ca sunt multi romi care nu ma vad ca fiind “de-a lor” pentru ca nu am un stil de viata traditional. Deasemenea, multi non-Roma ma vad ca o exceptie “da, dar tu nu esti ca ei.”

 

Cred ca cei care rezoneaza cu povestea mea sunt romii invisibili, care isi ascund identitatea, dar sunt parte activa din societate. Acum vreo cinci ani am fost la un eveniment in Romania unde am fost “o carte vie” care poate sa fie imprumutata si citita. La un moment a venit la mine o tipa care era studenta la Drept. La sfarsit s-a uitat fix in ochii mei si mi-a zis: “Stii de ce am vrut sa vorbesc cu tine? Pentru ca si eu sunt tiganca, dar nu o sa vorbesc public despre asta.” Poate ca o sa vorbeasca sau nu public despre asta, e decizia ei, dar stiu ca povestea mea a miscat ceva in ea.

 

Cat despre rolul de model, de lider sau indrumator – nu e ceva ce aleg eu, e un mod in care sunt eventual vazuta de altii datorita actiunilor pe care le fac, ce scriu, in ce proiecte ma implic; altfel, sa ma numesc eu asa, mi se pare infumurare. Desigur ca-mi doresc sa inspir si pe altii, romi si non-romi, insa inspiratia e un proces atat de misterios si magic – e ca si cu iubirea, e ceva ce nu poti sa controlezi, ci doar sa creezi conditii favorabile sa se dezvolte.

 

 

Cred ca exista un risc ca odata ce iti asumi public ca esti din comunitatea roma, sa devii, cu sau fara voie, un fel de vedeta/poster child a etniei – tiganca frumoasa, educata, eleganta.

In ce masura a fi expusa ca exemplu pozitiv e o binecuvantare si in ce masura e o povara?

 

Fetita din mine, tunsa scurt si uratica, a vrut dintotdeauna sa fie vazuta ca frumoasa, desteapta, educata. S-a intamplat deja? Super! :) Lasand gluma la o parte, da, exista acest risc. Cand am inceput sa-mi explorez radacinile, pentru mine a fost un process foarte personal – sa ma inteleg pe mine mai bine. La putin timp, scriam despre asta in mai toate publicatiile majore din Romania si mai apoi in media internationala. M-a luat prin surprindere rapiditatea si forta cu care s-a intamplat totul. Am simtit nevoia sa fac un pas inapoi si sa-mi zic “Cand naiba si cum s-a intamplat toate astea?” M-am trezit ca ceva personal, pe care l-am tratat cu maxima seriozitate, a devenit ceva pentru media si public consumption.

 

Partea frumoasa? E o mare onoare sa primesc mesaje de la romi (si altii) din diferite parti ale lumii care-mi zic ca si ei trec printr-un proces asemanator. Si-acum ma emotionez cand recitesc acest mesaj primit acum vreun an de la Ioanida Costache, o romanca de origine roma care a crescut in State si care a fost Fubrighter in Romania: “I wanted to thank you for the article you wrote for NYTimes about your personal struggle with Roma identity. After I read it inspired me to apply for a Fulbright to study muzica lautareasca/tziganeasca in Romania. I even alluded to your article in my essay for the application. “Only recently, after having read an article in the New York Times written by a Romanian woman of Roma descent discussing the adversity she faced because of her heritage, have I become comfortable talking about my ethnicity.” Ma bucur enorm sa stiu sa stiu ca prin a vorbi si scrie despre experienta mea ii ajut si pe altii in procesul lor de autocunoastere si acceptare.

 

Partea dificila? Oamenii reduc cine esti si ce faci doar la acel element. La un moment dat o cunostinta cu cele mai bune intentii mi-a zis ca pot ajuta “comunitatea mea.” In mare parte am lucrat la proiecte care nu aveau nici in clin nici in maneca cu identitatea mea etnica, e iritant sa fiu vazuta doar prin acel filtru. Identitatea mea e formata din multe elemente – iar comunitatea mea e formata dim multe grupuri: de “Fulbrighteri” si cei care studiaza in State, de romani care vor sa faca o diferenta, de cei pasionati de balet, de cei care locuiesc in New York etc.

 

Sunt diverse programe ale entitatilor guvernamentale sau suprastatale sau non-guvernamentale care implementeaza actiuni de Roma empowerment/incluziune sociala. Poate de unele ai beneficiat si tu. Cum vezi acum aceste programe? Care le e meritul si care le sunt limitele, in opinia ta?

 

Nu am o parere avizata pentru ca nu lucrez in domeniul acesta. Dar pot sa spun cateva cuvinte, ca beneficiarul unui program educational adresat tinerilor romi si care mi-a oferit o bursa. Am avut in acelasi timp bursa Fulbright, o bursa din Romania, o alta bursa de la universitate. M-am bucurat ca a fost parte dintr-un mix mai complex – pe parcursul a trei ani am primit vreo sapte burse de la patru surse diferite. Cred ca beneficiarii acestor programe nu trebuie sa vada aceasta sansa ca o validare a cat de speciali sunt sau ca o modalitate sa se izoleze de restul colegilor (pentru ca identitatea lor etnica e reafirmata/intarita), ci ca o sansa oferita sa-si demonstreze potentialul si sa intre in competitie pe picior egal cu altii non-Roma.

 

Spune-mi despre persoanele pe care le pretuiesti, pe care le-ai cunoscut in New York sau altundeva.

 

Imi vin in minte cateva persoane. Pe prima am amintit-o un pic mai devreme: Amartya Sen. La un momentdat, am luat pranzul la Harvard Faculty Club sa discutam despre studiile mele. I-am spus ca sunt constienta cine este si ca apreciez foarte mult timpul si sprijinul lui. M-a oprit si mi-a zis: “Nici macar nu te gandi la asta.” Nu m-a lasat sa pun distanta, sa-l urc pe un piedestal. A insemnat enorm pentru mine gestul lui. Atitudinea lui m-a relaxat, am putut chiar sa glumesc cu el: “Amartya din 10 carti pe care le citesc pentru lucrare, vreo sase – sapte te citeaza. Isn’t that crazy?” “It’s crazy indeed” mi-a raspus razand. Oamenii cu adevarat de succes ii ajuta si pe altii sa creasca. Asa cum bine a zis terapeutul meu,“Success breeds not contempt, but tolerance. Maybe we should add true success.”Amartya e unic, amuzant, un speaker extraordinar, o minte sclipitoare si un om atat de generos. Sunt norocoasa sa-l am ca mentor si sunt onorata sa am sprijinul lui in proiectul meu academic.

 

Si asistenta lui, Chie, este o persoana speciala. E genul acela de om care te face sa te simti ca esti cel mai important om din incapere. Iar eu stiu prea bine ca ea e in legatura in mod frecvent cu oameni foarte importanti din lumea academica, si nu numai. E o mare calitate sa tratezi oamenii in felul acesta. La un moment dat, cand am fost la Harvard, i-am zis mai in gluma mai in serios: “Am venit sa ma intalnesc cu Amartya, dar si sa vorbesc cu tine. Dar shhh, sa nu-i spui lui Amartya.”:)

 

Cristiana cu Amartya SenCristiana cu Amartya Sen

 

Ca tot vorbeam de terapeutul meu mai devreme- de data asta din NYC, e o alta persoana remarcabila pe care o cunosc. Ii povesteam de curand ca am fost in Aspen Colorado la un eveniment despre identitate si am fost gazduita de familia Lauder – de care stiam cate ceva, dar nu foarte multe. I-am zis ca m-a intrigat un detaliu – samponul pe care il aveau, ca dupa ce l-am folosit, m-am simtit ca intr-o reclama cu parul stralucitor si matasos. La care el imi zice: “Tu stii cine e familia asta? Sunt copiii si nepotii lui Estee Lauder – pentru generatia respectiva ea a fost precum Channel si Dior. Au avut o colectie de curand la Metropolitan Museum of Art.” M-a luat cu ameteala. Intamplarea face sa fi vazut expozitia respectiva – “Cubism” cu o saptamana inainte.

 

Am crescut intr-un oras mic de partea cealalta a oceanului; mama a fost femeie de serviciu ca sa lucreze in cartier cat timp eu si fratele meu eram la gradinita si apoi la scoala, iar tata e inca sudor, nu aveam de unde sa stiu toate lucrurile astea. Insa, el ma ajuta sa pun lucrurile in context, sa inteleg mai bine cultura americana. Plus ca stie atat de mult despre NYC, oamenii de-aici, literatura. Biroul lui e ca o enciclopedie – de fiecare data cand ma duc sa-l vad (si ma duc frecvent ca am multe probleme :) )  ma inspira sa fac mai mult, sa invat mai mult. E varianta reala a spiridusilor din povesti care te ajuta sa treci peste dificultati si impartasesc cu tine din cunostiintele si intelepciunea lor.

 

Si pentru ca tot sunt la capitolul cunoastere, o alta persoana care ma inspira – este advisorul meu de la Columbia. Cand il ascult vorbind, am sentimentul ca sunt in filmul “The Beautiful Mind.” [Update: am scris asta acum cateva zile si chiar azi a vorbit despre cartea“The Beautiful Mind”. A fost haios! :)] Il ascult vorbind despre etica sau filosofia limbajului si ma intreb cum am trait pana acum fara cunostintele alea. Plus ca zice ceva memorabil, care poate sa fie un motto, la fiecare cateva minute. De exemplu, a descris un filosof ca fiind briliant, dar nu neaparat profund in gandire. Sunt nuante in limbaj pe care nu le auzi prea des. La un moment dat ne zice ”Puteti sa invatati orice din Dostoyevski… perhaps not social media.” Ma bucur sa aud asta pentru ca weekendul acesta gazduiesc o discutie despre Crima si Pedeapsa. Acum cativa ani buni citeam Dostoyevski langa soba bunicilor, acum citesc in NYC… face bine la suflet.

 

Ca sa termin povestea despre advisorul meu, cred ca ce apreciez cel mai mult la el este ca e un ganditor profund. Cand intra in clasa are o fata absenta, parca isi ia timp sa coboare din alte sfere. Apoi la sfarsitul cursului reintra in “thinking mode” si parca mai toate elementele din jurul lui dispar. Am alergat dupa el pe scari de cateva ori ba pentru ca si-a lasat portofelul pe masa, ba haina pe jos. “Professor, professor, strig dupa el…you might need this!” E genul acela de persoana care ma face sa fiu si mai fascinata de cunoastere si dezvoltare.

 

As putea sa vorbesc pentru inca trei zile si trei nopti despre oameni pe care-i admir si pe care sunt norocoasa sa-i cunosc. O sa mai amintesc pe scurt inca doua persoane speciale pentru ca merita sa stiti de ei: Norman Manea, pe care ca l-am cunoscut aici in State si de la care am invatat foarte mult; nu numai ca scrie excelent, dar e si un om remarcabil. Cititi-l ca o sa va faca bine! De-asemenea, Mihaela Feodorof, unul dintre cei mai frumosi oameni, care ma sprijina si ma ghideaza de cativa ani buni si care e puntea mea de legatura cu tara. O sa-i apara prima carte in curand. Romania e norocoasa sa o aiba acolo.

 

Ce crezi ca face New York-ul unic si atat de cuceritor? Sau ce te face sa descoperi in tine, in mod unic?

 

Sobolanii fac New York unic si de neinlocuit – fie ca-i vezi la metrou, cand stai frumos pe banca in Central Park admirand zgarie norii de pe Central Park South, sau cand ies de sub o scara si se uita la tine cand te pupa iubitul de noapte buna in fata blocului. Cred ca sobolanii pot concura pentru cetateni de onoare ai orasului, intr-o stransa competitie cu cateii. Intr-o viata viitoare vreau sa fiu pet in NYC, sa am pantofi rosii si funda cand ma plimb prin parc, multe feluri de mancare si pet sitter. Ce viata de vis! V-am speriat cu povestile despre sobolani? Okay, sa ma gandesc la ceva mai atragator…

 

Viata de caine in NYViata de caine in NY

 

NYC e un oras dur si competitiv si cateodata imi vine sa tip la jungla care e aici, insa atunci cand sunt pe autostrada care conecteaza partea de sus a orasului cu cea de jos si ma uit la oras “din afara”, imi bate inima cu putere si ma reindragostesc de oras. E ca o iubire de-aia oarba, odata ce ti-a intrat pe sub piele, nu mai ai nicio sansa sa scapi. NYC e ca o ceapa (da, te face sa si plangi din cand in cand) – are o fateta si inca o fateta, si cand crezi ca ai ajuns sa-l cunosti iti arata o noua latura chiar si dupa mult timp – eu locuiesc aici de doi ani, dar am fost frecvent aici de vreo cinci. Metroul si ce se intampla pe strada da tonul in NYC – e un anumit ritm, o anumita atitudinde si stil specific orasului: rapid, colorat si intens.

 

Apoi e partea asta de cultura a celebritatilor si de un numar incredibil de mare de talente pe metru patrat. Am fost de un curand la un eveniment prezentat de Meryl Streep si Tom Hanks. La un moment au aparut si David Letterman si George Clooney. Acum cativa ani am fost la nunta lui Leslie Hawke, care ajuta copii fara posibilitati din Romania sa se duca la gradinita. Receptia a fost acasa la fiul ei, actorul Ethan Hawke. In aceeasi seara, ceva mai tarziu, l-am vazut pe Ethan la televizor jucand intr-un film. A fost un moment supra-realist.

 

Si ca sa ma asigur ca ma iertati ca v-am zis de sobolani, va mai spun o poveste pe tema asta, mai ales pentru cei (cele) care asociaza New York City cu Sex and the City. Acum doi ani am stat langa Mr. Big intr-un Starbucks undeva langa New York University. Citea The New York Times si am schimbat cateva cuvinte. Are aceeasi fata blazata ca si in film. :))

 

Astfel de experiente fac ca distanta dintre “ce e la televizor si in filme” si realitate sa se micsoreaze. Am crescut cu filme americane si initial e acea reactie de wow, insa cand acesti oameni merg cu metroul ca si tine, cumpara paine de la acelasi magazin din cartier (cum am aflat ca face sotia lui Seinfeld), ti se diminueaza fascinatia fata de staruri si celebritati. Acum separ mai bine ce e imagine si glamour de ce e continut si, mai ales, ma concentrez mai mult pe ce am eu de facut, pe ce am eu de oferit.

 

Ce e cel mai special pentru mine la acest oras (au inceput tobele? :) ) este faptul ca e un loc care mi-a permis sa ma redefinesc, sa fiu mai aproape de cine imi doresc eu sa fiu. Eu cred ca nimeni nu merita sa fie blocat intr-o identitate stigmatizata, care nu i se potriveste, intr-un grup care nu-l reprezinta sau intr-o clasa sociala cu posibilitati limitate. Pentru mine NYC e acel loc care ma ajuta sa deconstruiesc o identitate care m-a facut sa ma uit la mine ca fiind inferioara si ca nu apartin nicaieri.

 

Deasemenea, NYC e un loc excelent in care sa cercetez modul in care se formeaza identitatea in secolul al XXI-lea, pentru ca aici sunt dezbateri aprinse despre noi modalitati de a defini diferite aspecte ale identitatii noastre: orientare sexuala, gen feminin, masculin si chiar neutru (da, se discuta si despre asta). NYC e un loc in care se nasc noi trenduri, nu numai in ceea ce priveste fashion si cultura, dar si in ce priveste ideile care domina o anumita perioada, cum definim umanitatea si cum ne gandim la diferite provocari si probleme globale. Uneori resimt faptul ca locuiesc in NYC ca si cand as fi langa un vulcan activ – vad cum diferite trenduri se nasc si se rasfrang in societate si influenteaza perceptia celorlalti. Si vad aceste lucruri cand sunt in faza aia de inceput, cand “lava” e inca fierbinte, inainte sa ia o forma sau alta, inainte ca trendurile respective sau paradigmele respective sa se raspandeasca adeseori la nivel global. Avand in vedere ce studiez, e raiul pentru mine. Vorba cantecului ”There is no place I would rather be”.

 

Central ParkCentral Park

 

Unde crezi ca ar fi locul tau daca ai reveni in Romania?

 

Sunt doua lucruri pe care mi-ar placea sa le fac in Romania, mai devreme sau mai tarziu. As vrea sa ma duc in licee si sa vorbesc cu tinerii din diferite locuri din tara despre educatie, a studia in State, noi moduri in care sa ne uitam la cine suntem ca romani, cum sa invatam sa fim un popor mai tolerant, mai deschis la o societate multiculturala, in care minoritati de tot felul sa se simta acasa in Romania. Cred ca ar fi folositor un astfel de proiect.

 

Reintorcandu-ma la ce-am zis la inceputul interviului, despre de unde sunt si faptul ca oamenii cred ca sunt din diferite parti ale lumii. Cand le spun “Sunt din Romania”, pot sa numar pana la trei pana primesc urmatorul raspuns: “Dar nu arati ca si cand esti din Romania.” M-am obisnuit cu raspunsul acesta si totusi e ceva trist in situatia asta. E trist ca atunci eram mica nu puteam sa ma imaginez imbracata in costum national pentru ca nu aratam ca Ileana Consanzeana, cu parul ca razele de soare si pielea ca spumea laptelui.

 

Am crescut zicand “mamaie si tataie” nu “grandma or grandpa,” mancand sarmale si cozonac nu hot-dogs and donnuts. Am studiat Eminescu si iubesc povestile lui Ion Creanga si I.L. Caragiale la fel de mult ca orice alt roman. Cred ca Romania are nevoie sa se rebranduiasca si sa arate ca a fi roman poate sa fie divers si multicultural si cu diferite infatisari. Faptul ca avem un nou presedinte dintr-o minoritate etnica si religioasa e un mare pas inainte.

 

Cred ca mi-ar placea sa contribui la promovarea unei alte imagini de tara – o tara care are atat de mult de oferit, atat de multe puncte de atractie, o tara toleranta si deschisa la schimbare. De curand,  am cunoscut un taximetrist roman care nu a fost surprins ca sunt din Romania. A fost un moment emotionant, dar exceptional. Poate in ceva timp asta o sa devina normalitate si atunci cand o sa spun ca sunt din Romania, nimeni nu va mai fi surprins. De fapt, poate chiar o sa mi se zica: “Da, arati ca cineva din Romania.”

 

Unde te pot contacta cei care sunt interesati de studiile tale, de munca ta?

 

Ma pot contacta prin intermediul UN Youth Delegate.

 

Cristiana si Bianca la Metropolitan MuseumCristiana si Bianca la Metropolitan Museum

 

Interviu realizat de Bianca Dragomir,

Delegat de Tineret la ONU, 2014-2015

 

— Acest interviu face parte dintr-o serie de mai multe conversatii cu tinere din Romania care locuiesc si lucreaza in New York. Studiile, traseul profesional si experientele lor sunt foarte diverse si curajoase – si merita impartasite —

 

Leave a comment

Your email address will not be published.

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>